Nici nu stiu cum sa incep…Era toamna anului 2006 si aveam 31 de ani si multe vise. Incepusem sa slabesc dar puneam totul pe seama perioadei stresante pe care o traversam. Spre iarna am inceput sa simt durere in spate. De fapt e mult spus durere, era mai mult o jena. Terminasem scoala de soferi si urma sa ma inscriu la examen si daca tot faceam fisa medicala am cerut si o radiografie pulmonara crezand ca sunt racita. Era in timpul sarbatorilor de iarna intre Craciun si revelion. Nu m-am mai dus dupa rezultat. Am rugat-o pe mama mea sa-l ridice dar mi-a spus ca trebuie sa mai fac inca o radiogafie. M-am prezentat de urgenta la policinica si am facut radiografia care evidentia o tumora de foarte mari dimensiuni. Exact asa a spus medicul de la imagistica cel care m-a si trimis de urgenta la Bucuresti. Unde sa plec? Era 29 decembrie si toata lumea se pregatea de revelion… Eu nu?!

Ma macinau gandurile. Ce am? Dupa sarbatori am plecat si m-am internat la spitalul Militar. Am avut noroc cu o echipa de medici foarte buna. Doar dupa tomografie mi-au dar verdictul. LIMFOM MALIGN NON HODGKIN. Urat!!! Am plans, am tipat…. tot ce puteam pentru a ma descarca de tensiunea care imi dadea impresia ca innebunesc M-au operat dar nu pentru a scoate tumora pentru ca era foarte mare, 10.2 cm. Au scos tesut pentru biopsie si au curatat pleura plamanului drept. Tumora invadase toate vasele mari de sange, pleura plamanului drept plus pericardul inimii. Medicul care m-a operat i-a spus mamei ca doar tieneretea sa ma salveze pentru ca ce este in interior e jale. Din pacate biopsia a confirmat diagnosticul si am plecat la spitalul Coltea – hematologie. Au urmat 8 cure de chimioterapie asociata cu anticorpi monoclonali. Medicul meu curant dupa doua luni de tratament mi-a sugerat ca ar dori sa merg in Italia pentru a face un PET la terminarea tratamentului. Incetasem sa mai plang pentru ca vazusem ca tumora incepea sa cedeze. Se retrasese de pe inima ceea ce era o mare realizare. Nu mai aveam tahicardie.

Raspundeam la tratament si mi-am zis ca nu mai am de ce sa plang. Trebuia sa lupt. Si m-am concentrat pe mine. M-am inconjurat de oameni buni, de liniste, calm si bunatate. Imi aduc aminte ca-mi sunam colegii de serviciu si le spuneam bancuri chiar daca-mi era rau. Am terminat tratamentul si am plecat in Italia la Institutul European de Oncologie. La PET a rezultat ca tumora se redusese in proportie de peste 90%. Mai ramasesera din ea trei puncte cu celule maligne active: pe faringe, esofag si aorta. Medicii de acolo spuneau ca este un miracol si sa le transmit medicilor din Romania felicitari. Am plecat cu recomandare de radioterapie si apoi revenire la ei. In tara am facut 20 de cure de radioterapie si apoi am aflat ca sunt in remisie completa. Era 28 noiembrie 2007. Mai putin de un an de la diagnosticare. De ziua tatalui meu.

Am mai facut tratament cu anticorpi monoclonali inca 2 ani pentru consolidarea remisiei si din 28 aprilie 2009 sunt fara nici un fel de tratament. Merg la control odata la trei luni si ma rog Bunului Dumnezeu sa-mi dea sanatate.

Ce am mai facut in intervalul asta? M-am casatorit, am nasit o pereche de fini si am botezat doi copii. Iar din septembrie 2011 m-am intors si la servici. E adevarat cu jumatate de norma ca totusi nu vreau sa fortez norocul.

Urmatorul plan: un copil. Prima incercare nu a reusit dar sper ca Dumnezeu sa ma binecuvanteze si cu acest mare miracol.

Ma bucur din suflet ca Dumnezeu a vrut ca eu sa mai traiesc si sa-mi bucur familia, sa ma bucur pe mine. E o sansa extraordinara. Daca inainte imi doream 2 job-uri, casa, bani si multe altele asa cum sunt sigura ca-si doresc majoritatea tinerilor acum imi doresc sa fiu sanatoasa eu si ai mei, sa avem liniste si intelegere si daca avem astea restul le vom face.

Doamne Iti multumesc din suflet pentru a doua sansa!