Monica …..o Romanca de 37 de ani, care traieste in Franta. Este Presedinta Asociatiei Romane impotriva Leucemiei

Acum saptesprezece ani aveam mii de ganduri, aveam 20 de ani, studiam Relatii Comerciale si urma sa fiu economist. Dar ma simteam obosita….si imi era din ce in ce mai rau.
Intr-o zi am facut febra si am mers la prietena mea din copilarie, Dana, care este medic, sa ma consulte. Imediat cum a vazut ca am ¾ lichid la plamani, fara sa mai stea la discutii, a decis ca trebuie sa fiu internata. Cautam scuze ca nu am pijamaua la mine, ca nu sunt pregatita…nimic….a adus o ambulanta si pe vrute, pe nevrute a mers cu mine la Coltea, unde o auzeam pe d-na dr Popescu ca e ori – ori, sau si – si…..In final mie mi s-a spus ca am tuberculoza.

In salon erau toti cu leucemii si limfoame si eu faceam citostatice ca toti ceilalti….multi pacienti spuneau…o…e foarte grav sa ai leucemie…e mortala…nimeni nu scapa….asa ca aveam din ce in ce mai multe dubii ca as avea tuberculoza. Devenisem suspicioasa. Parea ca nimeni nu imi spune adevarul. Intr-o buna zi, m-am strecurat la asistente si am luat fisa mea, unde am vazut scris diagnosticul…si asa a inceput un fel de joaca de-a soarecele si pisica….oare cand imi vor spune adevarul…daca imi ascund inseamna ca e foarte grav…urma sa mor…

Mai tarziu, am aflat de ce… Medicii i-au avertizat pe cei dragi ca nu trebuie sa imi spuna ca sa nu sufar, ca daca ma stressez pot face o descarcare de blasti care imi poate fi fatala. Dupa prima chemioterapie, din decembrie 1994, am intrat in remisie….dar apoi, au urmat doua recaderi: una de ziua Americii, in 1995 si una in 3 ianuarie 1996.
Deoarece in Romania conditiile erau dezastruoase, in ianuarie 1996 am ajuns in Germania, pentru a cauta o solutie. Medicul mi-a spus insa sa merg acasa pentru ca voi muri intr-o saptamana. Cu ultimele forte si ultimele ramasite de speranta, tatal meu a sunat la o clinica din Italia. Acolo au fost dispusi sa ne primeasca urgent. Cu greutate am obtinut viza si am ajuns noaptea la un hotel in apropierea spitalului. Acolo, dr Paolo Di Bartolomeo, cel care astazi este pentru mine ca un tata, omul care mi-a dat viata a doua oara, a fost socat de aparenta mea. Eram umflata de la corticoterapie, iar venele imi erau distruse, mainile fiindu-mi arse si pline de hematoame de la chemioterapie. Eram in faza terminala. Desi in teorie nu mai aveam sanse, mi s-a facut o chemioterapie creata doar pe mine….s-au facut teste si in final au reusit sa creeze un coktail care mi-a oferit remisia. Apoi o alta chemioterapie, si iradiere totala, dupa care mult asteptatul transplant. Apoi, in 21 martie 1996, am facut transplantul, cu maduva de la sora mea, cu care eram compatibila 100%.
Urmatoarele cinci luni am fost izolata. Varsam de zece ori pe zi, imi era rau, nu reuseam sa mai mananc sau sa beau nici macar apa. La sfarsitul lunii aprilie 1996 am facut un edem cerebral si am fost trei zile in coma. Nu imi amintesc foarte multe dar stiu ca am simtit dragostea celor din jur, am simtit ca sunt importanta. Apoi m-am trezit.

Asta se intampla in 1996.

Viata mi s-a schimbat la 180 de grade…eu m-am schimbat foarte mult. Am realizat ca exista o alta calitate a vietii la pacientul cu astfel de experienta. Avem alte prioritati. Poti sa ai toti banii din lume si cele mai importante joburi si sa mori de leucemie….sau poti sa fi sarac si cineva sa iti intinda o mana de ajutor si sa reusesti.
Am invatat ca este important sa iti rezolvi toate conflictele…cu tine insuti si cu cei din jur, sa inveti sa relativizezi, sa iti oferi sansa de a fi salvat, si sa le oferi celor din jur posibilitatea sa te ajute.

Ceea ce este important pentru mine este sa ii ajut pe cei care trec prin ce am trecut eu, sa inteleaga ca exista solutii, ca nici un om nu poate prevede exact ce se va intampla, si ca atata timp cat suntem in viata exista speranta. Impreuna putem incerca sa gasim cele mai bune solutii.

Sunt o persoana obisnuita, care traieste datorita oamenilor care m-au ajutat sa raman in viata. Cel mai pretios lucru pe care il primim din aceasta lupta este dragostea. Am intalnit oameni care mi-au intors spatele si oameni care desi nu ma cunosteau au facut totul ca sa ma ajute. Am decis sa fac parte dintre cei care dau o mana de ajutor. Nu conteaza ce spun medicii – ei sunt tot niste oameni si prin urmare au anumite limite – lupta trebuie dusa pana la capat.

Nu voi reusi sa le multumesc niciodata indeajuns oamenilor care mi-au salvat viata: Petruta, mama, tata, Paolo, Dana, Manu, Nina Popescu (sau mami 2), fam Cusumano, Maurizzio, "Frog", medicii si asistentii care au facut ce au putut ca sa ma ajute, fiecare dupa posibilitati, Cici, Ruxi, Don Bruno, Domenico, Roberta, Monia, si multi altii….sper ca sunt mandri de mine, de cea care am devenit.

Munca de voluntariat in beneficiul pacientilor mi-a oferit onoarea sa cunosc oameni minunati ca: Ciprian, Camelia,Benu, Yolanda, Anka, Mihaela, Vlad, Marina, Justin, Bogdan, Daniel, Raluca,Nicoleta, Alessia, Luminita, Doina, Alina,Alex, Iustina, Andrei, medici deosebiti, atat din tara cat si din strainatate, si atatia si atatia altii.

http://www.selectionclic.com/societe-survivre-au-cancer-5761?page=2