La 23 de ani ma luptam cu o boala cumplita: leucemie acuta limfoblastica T. Boala a fost diagnosticata in martie 2006, iar de atunci viata mea a fost cu totul alta.

A inceput ca o raceala banala cu febra si dureri in gat. Dupa un consult la medicul de familie am urmat un tratament cu antibiotic 2 saptamani.Pentru ca febra nu scadea si au inceput sa ma doara oasele foarte tare, am chemat salvarea. Probabil pentru ca era vorba doar de un tanar de 22 de ani cu raceala, doctorul a venit dupa 5 ore si a propus ca tratament …un ceai. “Durerea de oase e provocata tot de raceala”, spune el. Dupa alte cateva zile de febra si dureri au inceput sa-mi sangereze si gingiile, asa ca am decis sa merg la spital.

Duminca, pe 5 martie, la Spitalul Municipal am fost internat ca suspect de leucemie ,diagnostic confirmat a doua zi, odata cu rezultatele analizelor : leucemie acuta limfoblastica cu celula T. Aveam afectata maduva in proportie de 98%, ganglioni si blasti in sangele periferic.

Doctorii nu s-au pronuntat asupra sanselor, dar ma sfatuiau sa fiu optimist si sa ne rugam pentru o minune; in ultimii ani s-au facut progrese in tratamentul leucemiei; exista si cazuri vindecate, iar noi ne agatam de o farama de speranta care exista.

Am urmat tratamentul de inductie (prin acesta se urmareste obtinerea remisiei, adica un procent de maxim 5% de maduva afectata de celule blastice-celule bolnave), dar corpul a reactionat extrem de incet la tratamentul cu chimioterapie.Au aparut si complicatii in timpul tratamentului(am facut de doua ori febra si tratamentul a trebuit intrerupt pentru stabilizare;numarul de trombocite din sange a scazut periculos de mult si am avut nevoie de transfuzii si supliment de trombocite pentru a atinge valori care sa permita reluarea tratamentului). Astfel, tratamentul care trebuia sa dureze 3 saptamani a durat 2 luni, perioada in care am fost internat in spital..
Pentru ca nu am intrat in remisie, doctorita a reinceput tratamentul initial. Adica o noua cura epuizanta de citostatice pe care ne rugam sa o suport cu bine, pentru ca se aduna tratament si eu din ce in ce mai simteam mai slabit si obosit.
In luna iulie tratamentul a inceput sa dea rezultate, si sperantele noastre au crescut in momentul in care doctorita ne-a spus ca s-a obtinut remisia completa (2% blasti).
In aceasta boala insa, dupa obtinerea remisiei urmeaza cure de consolidare cu citostatice, cure istovitoare si care pot aduce cu ele multe complicatii.
Eu nu am suportat bine prima cura de consolidare si am facut o complicatie (aplazie severa si apendicita acuta cu peritonita generalizata),moment in care puteam sa imi pierd viata. Pe 23 august 2006, in conditiile in care doctorii spuneau ca nu pot suporta o operatie din cauza analizelor scazute, a fost vitala interventia chirurgicala pentru indepartarea infectiei abdominale. Din fericire corpul tanar si dorinta de viata si-au spus cuvantul, iar multumita Lui Dumnezeu am reusit sa trec de aceasta incercare. In saptamanile care au urmat a fost o lupta crancena – nu puteam manca din cauza aftelor, febra a scazut greu, mainile si piciorele m-i s-au umflat. A trebuit sa reinvat sa merg, sa fac eforturi uriase pentru a ajuta corpul sa-si reia functiile. Familia mi-a fost alaturi zi si noapte, insa curajul meu extraordinar a fost cel care m-a ajutat sa ies invingator.
Doctorii au spus ca in cazul meu, avand in vedere evolutia dificila sub tratament, singura sansa de vindecare o reprezenta transplantul de maduva, care trebuia facut cat mai repede, asta pentru ca la tipul acesta de boala recaderile sunt frecvente , iar o recadere imi putea fi fatala.
Pentru ca aveam nevoie de un donator, cele doua surori mai mari au inceput sa faca testele de compatibilitate pentru transplant si din fericire testul a aratat ca serologic toti fratii suntem identici, ceea ce inseamna ca sunt sanse mari sa fie compatibile pentru transplantul de maduva.

Pentru mine transplantul ramanea insa doar un vis indepartat, deoarece n-i s-a recomandat sa mergem in strainatate, iar noi nu aveam banii necesari pentru o astfel de operatie(in jur de 100 000 de euro)
Din fericire la sfarsitul lui noiembrie 2006 am primit o veste incredibila: un spital din Italia ne putea primi imediat. 
Prin bunavointa unor oameni cu suflet extraordinar am putut pleca in Italia impreuna cu surorile (noi nu aveam nici macar bani pentru a pleca) si pentru ca toate analizele erau bune, doctorii au inceput imediat tratamentul pre-transplant .

In acelasi timp, am inceput sa strangem bani pentru operatie, desi nu stiam exact care sunt costurile (costurile depind de tipul bolii, stadiul bolii, eventualele complicatii).
Eu,Sandu (asa cum mi se spune acasa),sunt o fire dinamica si obisnuita sa nu stau o clipa (lucram in construcii metalice atunci cand m-am imbolnavit ),mi-a fost extrem de greu se suport o spitalizare atat de lunga, sa ma vad neputincios in fata bolii. Totusi ma ajuta faptul ca mi-am pastrat veselia, simtul umorului, si faptul ca am avut incredere in doctori si o mare dorinta sa inving boala.

Familia mi-a fost aproape, prietenii si colegii de serviciu la fel.Ar fi facut orice sa ma vada ca inainte, sanatos, plin de viata, cu energie, si tot timpul pus pe glume.

Nu pot spune ca a face un transplant este floare la ureche dar este modalitatea cea mai buna pentru a ne vindeca si a ne vedea de viata in continuare. Pot spune ca transplantul a fost din punctul meu de vedere o interventie nu foarte complicata deoarece totul a decurs ca la carte, internarea nu a durat decat 25 de zile iar eu m-am comportat foarte bine.

In general am observat,ca atunci cand noi gandim pozitiv putem ajunge unde ne dorim, binenteles cu ajutorul celor din jur si mai ales al Lui Dumnezeu.

Dupa 3 luni de la transplant in care am purtat masca am inceput sa fiu eu insumi, sa ies sa ma plimb simtindu-ma din nou in putere pt a incepe o noua viata.

Este adevarat ca drumurile la spital erau foarte dese avand in vedere analizele care trebuiau facute, dar tinand cont de starea sanatatii mele nu mi se parea a fi ceva dificil, chiar pot spune ca mergeam de drag la spital.

Dupa acesta perioada doctorii s-au declarat multumiti da evolutia mea si am putut veni acasa la familie si la prietenii care mi-au fost alaturi. Am fost foarte fericit cand am ajuns cu bine acasa si vazand ca imi sunt alaturi toti cei apropiati si m-au primit cu zambetul pe buze.