Un model cognitiv de adaptare la cancer

Intelegerea situatiei joaca un rol central in adaptarea la bolile grave. Chiar si in fata unor patologii severe, unele persoane sunt capabile sa lupte, iar altele sunt coplesite. Dupa o perioada de confuzie si stress, persoanele care accepta situatia, joaca un rol activ in tratament, crezand ca ele pot face fatza cancerului si se pot vindeca. Cele care sunt coplesite, se gandesc doar la cancer. Se simt coplesite de gandul ca este posibil sa se intample ce este mai rau.

Modelul cognitiv de adaptare şi de a incerca sa facem tot, presupun că interpretările pe care le facem cu privire la evenimentele stresante determină modul în care răspundem la acestea. In timp ce unii indivizi, in fata cancerului, considera ca acesta este o incercare pe care o pot infrunta, altii simt ca nu au resurse ca sa o combata. Mai exista altii care considera ca raul este deja facut si ca sunt in fata sentintei de moarte.

Cancerul ameninţă ipoteze fundamentale pe care le avem despre vieţile noastre. Convingeri profunde pe care le avem despre noi înşine, lumea si relatiile noastre,intra brusc în discuţie. Dacă credem că suntem puternici, cum putem gestiona efectele debilitante ale chimioterapiei? Dacă aspectul nostru este foarte importat pentru noi, cum ne putem vedea acum după o mastectomie de exemplu, sau chiar si fara par? Ce se întâmplă cu ideea că lumea este un loc plin de distractii? Unele dintre ipotezele cu care se confruntă un pacient cu un diagnostic de cancer sunt universale. Altele sunt foarte personale. Am considerat că este util să se facă diferenţierea între impactul pe care boala o are asupra convingerilor legate de supravieţuire şi asupra celor legate de cine suntem.

TRATAMENT PENTRU SUPRAVIETUIRE

Desi suntem constienti de faptul ca unul din trei dintre noi va dezvolta o forma de cancer intr-un moment al vietii, ne comportam ca si cand intr-un fel sau altul, suntem imuni. Oamenii se percep ca fiind in marja de probabilitate scazuta de a fi victima a bolii, crimelor sau accidentelor, si au asteptari foarte optimiste in privinta viitorului (Perloff, 1993; Taylor and Armor, 1996)
Majoritatea noastra ne imaginam cu dificultate sfarsitul vietii. Freud spunea ca este imposibil sa ne imaginam propria moarte; si oricand ne asteptam sa o facem, realizam ca de fapt suntem prezenti ca si spectatori ( Freud 1953). Unii cercetatori sugereaza ca in mod normal cream ipoteze tacite de genul ca suntem invulnerabili si nemuritori (Janoff-Bulman, 1999). In mod tacit, credem ca lumea este doar un loc pe care il controlam. Aceste ipoteze sunt spulberate de diagnosticul de cancer. Reactia initiala la acest diagnostic, dupa cum remarca Greer (1985), este de a vedea diagnosticul ca o amenintare catastrofica echivalenta cu sentinta la moarte. Perioada initiala dupa diagnostic,este marcata de confuzie si de un talmes – balmes de ganduri si sentimente. Avem de asemenea o senzatie de amorteala, cu momente de tubulente emotionale importante, alternand cu uciderea sentimentelor ( „asta nu mi se poate intampla mie”). Dintr-o perspectiva cognitiva, acesta este rezultatul punerii la incercare a credintei de baza legata de sine, lume si viitor. In primul rand este dificil sa dam un sens la ceea ce se intampla. Dupa saptamani – luni de la aflarea diagnosticului,pacientii incep sa raspunda celor trei intrebari vitale, referitoare la semnificatia bolii:
1. Cat de mare este pericolul?
2. Ce se poate face?
3. care este prognosticul?
Pericolul poate fi interpretat in diferite feluri. Poate fi vazut ca o incercare, poate fi perceput ca o amenintare majora care poate coplesi sau distruge, sau poate fi vazut ca un rau, pierdere sau infrangere. A patra posibilitate este negarea, refuzul de a accepta ca amenintarea exista.
Semnificatia personala a cancerului pentru fiecare individ, va fi un factor decisiv in adaptarea la boala.
Lazarus si Folkman (194) au contribuit mult la intelegerea modului in care oamenii fac fata stresului, demonstrand rolul evaluarilor in procesul de adaptare. Alaturi de evaluarea primara a naturii stresului, are loc o evaluare secundara, care corespunde celei de a doua intrebari: ” ce se poate face?”. Pacientii au credinte diferite, conform carora pot controla sau modifica procesul bolii.Cei care raporteaza utilizarea strategiilor de adaptare în încercarile de a controla boala au un spirit de luptă mai mare, sunt mai siguri ca pot fi vindecati, şi folosesc strategii mai active de adaptare ( Link et al, 2004)
Raspunsul la a patra intrebare ( care este prognosticul?) rezulta din raspunsurile la primele doua. Daca boala reprezinta o incercare care poate fi suportata, atunci pacientul este optimist. Daca insa se simte neajutorat, viitorul arata foarte sumbru. Modelele de ganduri, sentimente, şi comportamentele asociate cu aceste aprecieri reprezintă stilul de adaptare, pe care il dezvoltă fiecare persoana.
Greer si Watson ( 1987) au identificat cinci stiluri de adaptare:
1. Spiritul luptator
2. Evitarea si negarea
3. Fatalismul
4. Neajutorarea si pierderea sperantei
5. Anxietatea

SPIRITUL LUPTATOR
Persoana vede boala ca pe o incercare, si are o atitudine pozitiva fata de rezultat. Se angajeaza in diferite directii, cum ar fi cautarea de informatii legate de boala, au un rol activ in vindecare, si incearca sa duca o viata cat se poate de normala.
Diagnosticul este perceput ca o incercare, individul poate avea un oarecare control asupra stressului, si prognosticul pare optimist.
Pacientul cu spirit luptator gandeste in genul:
„Boala mea nu este un lacas”
„Imi traiesc viata asa cum am trait-o si pana acum”
„Privesc boala ca pe o incercare”
„Trebuie sa imi gasesc preocupari astfel incat sa nu ma gandesc la boala”

EVITAREA SI NEGAREA
Persoana neaga impactul bolii. Amenintarea diagnosticului este minimizata, in consecinta problema de control este lipsita de relevanta si prognosticul pare bun. Negarea este acompaniata de minimizarea impactului bolii asupra vietii pacientului.
Frazele pe care si le repeta sunt de genul:
” Fac doar cateva cure de chemioterapie ca masura de precautie”
„Nu a fost chiar asa de grav”
O forma mai constientizata a acestui stil de adaptare, care a fost numit „evitare pozitiva”, este încurajata în psihoterapie. Aceasta implica incercarea de a trai viata fara sa te gandesti la cancer, utilizand distragerea atentiei.

FATALISMUL
Pacientul considera ca diagnosticul reprezinta o amenintare relativ minora, si ca situatia nu poate fi controlata, deci consecintele trebuiesc acceptate. Au o atitudine de acceptare pasiva. Sunt absente strategiile de lupta impotriva cancerului. Pacientul poate gandi astfel:
„Totul este in mainile medicilor/lui Dumnezeu/sortii”
„Am avut o viata frumoasa – ce mai ramane este un bonus”

NEAJUTORAREA SI PIERDEREA SPERANTEI
Pacientul este coplesit de enormitatea amenintarii cancerului. Atentia lui poate fi focusata fie pe pierderea iminenta a vietii, fie pe boala vazuta ca o infrangere. Diagnosticul este vazut ca o amenintare, pierdere sau infrangere majora. Exista credinta ca nici un control nu poate fi exersat asupra situatiei. Viitorul negativ intrevazut este experimentat ca ceva care s-a intamplat deja. Strategiile active de lupta impotriva cancerului sunt absente, si exista posibilitatea reducerii altor activitatii normale. In esenta, pacientul renunta.
Acest tip de pacient se poate exprima astfel:

„Nu pot face nimic ca sa ma pot ajuta”
„Ce rost are sa continui?”

ANXIETATEA
Anxietatea este efectul predominant in adaptare. Elementul comportamental este cautarea compulsiva a sigurantei. O mare parte din timp pacientul se gandeste la riscul de recadere. Orice fel de simptome fizice sunt identificate imediat ca semne de boala.
Reasigurarea este solicitata de catre auto-sesizare, utilizarea de alternative oferite de medicina alternativa, si cautarea excesiva a informatiilor referitoare la patologia respectiva.
Diagnosticul reprezinta o amenintare majora, exista o incertitudine cu privire la posibilitatea de exercitare a controlului asupra situatiei, iar viitorul este privit ca imprevizibil.
Declaratiile tipice facute de pacientul anxios, includ frazele:
„Imi este teama ca boala revine sau se inrautateste”
” Imi este greu sa cred ca asta mi se intampla mie”
„Nu pot face fata faptului ca nu stiu ce imi va aduce viitorul”